Vanat si vanator

N-am inteles si nici nu voi intelege de ce vaneaza unii. Mai ales cand soldul contului lor arata o suma ametitoare pentru restul “muritorilor”. Deci clar nu vaneaza pentru ca nu au ce manca…
Si atunci, ma intreb, ce simte un astfel de vantor potentat cand vede caprioara cazuta la pamant si boticul umed din care se scurge un firisor de sange … Sau ce simte cand vaneaza un leu, un asa de maiestuos rege… Caci daca friptura de caprioara e comestibila, ma indoiesc ca cea de leu e la fel.
Si atunci, de ce sa detronezi un rege ? Mai ales ca regatul leului nu pretinde nimic de la regatul potentatului, nici teritorii, nici vreo suma de bani. El vrea cel mult liniste in savana, el vrea firescul. Numai ca omul potentat a uitat firescul si o chimie ascunsa ii gadila neuronii, simturile si orgoliul mandriei cand isi nimereste tinta.

Mi s-a intamplat acum cativa ani ceva aparte. Am intalnit pe marginea unui drum un cerb. Statea nemiscat. In primele fractiuni de secunda am crezut ca e o statuie sau un cerb impaiat. Cand m-am mai apropiat, a zvacnit dintr-o data si s-a departat putin. Era incredibil de inalt, cu coarne bogate, semana cu cerbul rege din desenele animate Bambi. Dupa ce a ajuns la o oarecare distanta, care i-a dat siguranta sa se opreasca, a intors capul si m-a privit … fix, aproape hipnotizator. Ceea ce mi-a transmis atunci, privindu-ma fix in ochi, nu am sa uit niciodata. Mi-a spus ca lui nu ii este frica, el are de partea lui padurea, cerul, iarba si apa paraiasului din vale, si toate asta ii ajung. Mi-a mai spus ca nu are grijile multe si marunte pe care le am eu si mai ales ca e liber, nes(u)pus de liber, asa cum eu nu sunt…

Domniţa Ileana

In viaţă, dintre semenii nostri, tipare de vieţuire întru Domnul ne sunt sfinţii. Insa printre reperele mele eu aş adăuga-o si pe ea, ca model frumusete feminina, dar si model de dăruire, de smerenie şi încă o grămadă de alte “de”-uri. Din toate fotografiile sale, ne privesc doi ochi deosebit de adânci şi parcă prea blânzi, ai unui chip sfredelitor de frumos, purtător de-un suflet dăruit frumosului.

Autobiografie: Traiesc din nou

Copilul, spicele si orizontul

De mână

Un apus şi un răsărit ţinându-se de mână:

De la tara

Ostrov

Ostrov (2006), in regia lui Pavel Lungin.
Un film care concentreaza in cadre rapide o bucatica din trairea in duh, trezvia, si dobandirea harului. Filmul a reusit sa castige sase premii ale cinematografiei ruse, printre care ‘Cel mai bun film’, ‘Cel mai bun regizor’, ‘Cel mai bun actor’.

Cum sa descrii desavarsirea, cum sa creezi un reper, cum sa nu plictisesti cand aduci in atentie ceea ce omul modern catalogheaza drept povesti si asta in cel mult doua ore ?
Greu de realizat, imposibil aproape, insa merita vazut si mai cu seama inteles, caci era nevoie de un astfel de film.

Scenariul atinge cateva dintre ratacirile noastre: jobul mai important decat sanatatea si decat impartasirea cu Sfintele Taine ( secventa cu copilul infirm adus de mama ce se grabeste sa se intoarca avand un proiect urgent de terminat la serviciu), atasamentul de lucruri materiale si false nevoi ( o plapumioara calda, cizme fine si moi si mai departe putem generaliza, o masina mai buna, o casa mai mare, o haina mai de fitze…), mandria desarta ( eu am studii, altu’ n-are…).

Pomenire

Ţăranul roman, dacă îi moare cineva drag, nu poate sa zică, uite a fost şi acum nu mai e. Pentru el este, este dincolo. Şi pentru a-i uşura trecerea prin vămile văzduhului, dar şi din dor de cel plecat îi face pomenire. Aşa am facut şi noi în noiembrie pentru bunicul, căci s-au împlinit doi ani de când s-a dus. Bunica a frământat şi a împletit colaci, leliţa Ioana i-a copt în ţest, iar fetele bunicii au facut colivă si mâncare aleasă la ceaun.

Timpul

Frumuseţea exterioară e efemeră, cea interioară, ba. Iar la un anumit număr de ani, se numeşte înţelepciune. Bunicul a trecut dincolo în urmă cu doi ani. Vara trecută am găsit momentul şi am intrebat-o pe bunica, daca nu îi este frică de moarte. Mi-a răspuns firesc, după o clipă de tacere, ca nu, nu are frică, însă are o părere de rău, aceea că îi vor rămâne fetele fără mamă… Bunica are trei fete, dintre care cea mai “tânară “, mama mea, are 58 de ani .

Neputinta de a iubi

Cautam de ceva vreme romanul Fratii Karamazov, pana cand intr-o zi cele doua volume mi-au zambit de pe rafturile unui anticariat. Ah, si nu aveam bani la mine. Aveam cardul, dar nu se pune . Cum doamna de acolo a fost foarte draguta, desi initial m-a confundat cu o vanzatoare de adidasi din targul Vitan ( nu glumesc:D) , mi-a oprit volumele pentru a doua zi cand am alergat intr-un suflet ( cu automobilul ) sa mi le insusesc in sfarsit.
Acum revenind la subiect, eu cand aud de chinurile iadului … nu stiu ce sa zic, ma tem ca or fi existand, nu zic nu. Sf. Siluan spunea despre cei care ajung in Rai , ca acestia nu au cum sa stea linistiti, bucuria mantuirii proprii nu le va fi deplina, stiind ca alte suflete se tarasc pe la cazane. Am gasit la Dostoievski un capitol in care, prin personajul parintelui Zosima, ne vorbeste despre iad in viziunea sa. Si marturisesc ca aceasta viziune imi pare mult mai cumplita decat cazanele cu smoala, este un chin interior vesnic, cel al neputintei de a iubi. Suntem facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este Esenta de Iubire, cu alte cuvinte suntem “ condamnati” la iubire, sa ne iubim unii pre altii. Si daca alegem sa nu ne ispasim aceasta condamnare, probabil ca da, in clipa cand adevaratul nostru eu va parasi acest pamant, vom fi intrebati, cum spune parintele Arsenie Papacioc, nu cat post am tinut, ci de ce nu am iubit….

Despre cancerul lumii în care trăim

Articolul de mai jos, cu denumirea “Despre cancerul lumii în care trăim”, l-am găsit în revista “Pelerini către Impărăţie” (anul II, nr. 1, ianuarie-martie 2009) – buletinul parohial al Bisericii Sf. Intâiul Mare Mucenic si Arhidiacon Stefan ( mai este cunoscută şi sub numele Biserica Cuibul cu barză, în zona Stirbei Vodă), şi o are ca autoare pe doamna Maria Vavila Diamandi.

“Ioan (15, 4): Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi.
După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă,
tot aşa nici voi nu puteţi aduce roadă dacă nu rămâneţi în Mine.”

“Textul lui Ioan mi-a trezit în minte o analogie cu una din bolile oamenilor, cancerul, mai precis cu celula canceroasă şi comportamentul ei. Fiecare celulă normală respectă anumite reguli, una din aceste reguli fiind aceea că celulele unui loc rămân împreună, sunt aderente unele cu altele. O alta regulă este că, atunci când, înmulţindu-se, o celulă îşi atinge vecinele, încetează să se mai dividă, ceea ce apare ca o formă de bun simţ, de a respecta existenţa celorlalte. Ei bine, celula canceroasă este o celulă iniţial normală, dar care la un moment dat … se sminteşte si începe sa creadă ca poate trai pe cont propriu: nu doar că nu mai respectă regulile locului din care face parte, multiplicându-se la nesfârşit, nemaiţinând deci seamă de restul celulelor, dar o şi ia razna la propriu, desprinzându-se de surorile ei şi ajungând – prin vasele de sange sau prin cele cu limfă – în alte locuri, unde naşte ceea ce se cheamă metastaze. Celulele normale sunt înţelepte, şi îşi înţeleg cu smerenie, rostul. Celula canceroasă îşi pierde smerenia de a trăi, rostul pentru care e menită să existe, fără să îşi dea seama că drumul pe care a apucat-o duce direct la moarte. In plus, ea provoacă moartea întregului sistem din care iniţial făcea parte. Celula canceroasă pare să aibă un orizont limitat, atat in ce priveste scurtul orizont pe care-l mai are de trăit, cat şi în ceea ce este capabilă să vadă, avand practic ca scop existenţial doar o multiplicare fără sfârşit, pe care o confundă cu viaţa.
Destinul acestor celule nenorocite seamănă, pe de o parte cu abundenţa lucrurilor pe care le produce societatea de consum, în credinţa că acestea reprezintă unica hrană. Pe de altă parte, mentalitatea oamenilor care nu se sprijină pe credinţă şi se bazează doar pe propriile lor puteri, pare a nu fi străină de iniţiativele fatale ale acestor celule. Astfel, cancerul se arată ca o oglindire a lucrurilor ce se petrec cu lumea şi cu noi.”